Buchete de spini, la început de an

Azi voi fi în tendinţe. Adică în pas cu moda. Dacă tot a început şcoala…

Am câteva dileme ce mă presează an de an în această perioadă… “magică”. După cum cere tradiţia, bulgărele se formează de la o grămăjoară, şi, prin rostogolire, devine mare, mai mare şi mai mare. Cam aşa stă treaba şi cu dăscălimea şi tot ce înseamnă această specie.

De ceva ani, de pe la mijloacele lui august apar zvonuri cum că parcă s-ar pregăti de noi proteste, că neah, nu sunt bune nici anul acesta salariile. Acuma deh, suntem o ţară europeană, mai nou doar politic vorbind, şi atunci trebuie să avem salarii de acelaşi nivel cu restul europenilor, nu? Treaba e simplă, nu se necesită doctorat să pricepi lanţul cretinismelor.

Boon. Se apropie vertiginos începutul de an şcolar. Peste tot explozie de ştiri care mai de care mai însiropate cu jeg cvasi-sentimental, cu zâmbete perfide de elevi şi părinţi preocupaţi cu evaluarea celui de lângă. Flori… câte or mai fi. Maşini… câte poate cuprinde şoseaua de lângă şcoală (parcarea e pentru retardaţi, eşti zero barat dacă te înfigi cu poşirca în parcare şi nu ţi-o caci în faţa porţii instituţiei şcolare).

Şi acum tam-tam, pregătiţi tobele….. Apar cadrele. Didactice, bineînţeles. Mă uit la mutrele ipocrite, aparent mişcate de parada clovnilor infatuaţi.

A trecut şi ziua întâi. Preludiul pentru ceea ce urmează a luat sfârşit. E timpul să se treaca la acţiune. Presimt un prag minim de 2 săptămâni, in care vor trece la grevă. Şi poc, vacanţă neaşteptată. Se mai negociază, se tărăgănează, se vorbeşte, se pierde vremea, şi poc, haideţi la cursuri. Vin elevii şi la cursuri, dezamăgiţi de prea-scurta pauză pentru neuronii lor încărcaţi de atâtea învăţăminte (NOT).

Şi din nou grevă, şi poc vacanţă. Şi tot aşa, un mic spectacol de stradă devine show, iar show-ul devine circ. Arena mizeră ne prezintă episoade patetice din existenţa lor. Fătarea unor lepădături sociale, cu titulatură selectă. Ei sunt dascăli! Sunt excremente care manjesc minţile retarzilor cu vorbe alese. Mint cu înverşunare privindu-te în ochi. “Încă un prost”… e singura descriere pe care ţi-o poate acorda. Asta dacă nu eşti vreun ştab cu buzunarele atârnânde de bănet şi cu un prunc semi-retardat, dar cu aere de mare înţelept, ancorat în lateral.

Într-un final vor primi un procent la salariile ne-meritate şi se vor calma. Da, ştiu, Nu ar trebui să primească nimic! Dar nimic!

Aşa că stau şi mă uit cu neputinţă la căcarea în pantaloni a celor care ar trebui să stopeze defilarea de cretini. Sunt toţi un jeg imens, o grămadă de dejecţii infecte, mascate cu parfum de lux.

V-aş reteza gleznele şi v-aş pune în genunchi în faţa crizei, în faţa adevăraţilor dascăli, în faţa părinţilor neputincioşi şi, mai ales, în faţa pruncilor care, graţie unor infecţi ca voi, nu au parte de ceea ce s-ar numi carte. V-aş pune sub genunchi porumbul de la colţul celor pedepsiţi şi v-aş lega spinarea de ruguri bogate în spini. V-aş coase pleoapele de arcade, ca să vă beliţi felinarele la necazurile din jur şi să vedeţi cum creşte rodul prostiei voastre: un prunc ratat profesional, răpus de societatea mult prea crudă. Să vedeţi părinţi cu sufletele sfâşiate de soarta copiilor lor, căutând prin buzunarele rupte câte un bănuţ. Să cumpere o lumânare. Să aibă o luminiţă, ca să-şi înveţe odraslele să citească.

Dar voi vreţi grevă şi măriri salariale, lepădături ordinare ce sunteţi!