“Fiecare pasăre pe limba ei piere”

Încă îmi trec fiori reci pe şira spinării la gândul că am întâlnit, întâlnesc şi voi întâlni cea mai josnică fiinţă din lume. Pe TINE.

Definiţia ta este simplă: lingău. Sau pupincurist. Te las să îţi alegi apelativul. Oricum tot patetic eşti.

Întreaga ta existenţă se bazează pe prezenţa unei perechi de buci între care să îţi prestezi activitatea.

Pentru tine nu contează cât sunt ele de maro, de mizerabile, de mari sau de mici, de păroase sau epilate. Contează doar existenţa lor în jurul obrazului tău.

Închizi ochii, inspiri ce a mai rămas din aerul curat şi încă neflatulat, după care execuţi cu nonşalanţă binecunoscuta-ţi mişcare de ţuguiere a buzelor, întru imediata curăţare a locului de muncă.

Da, e locul tău de muncă. Îţi aduce beneficii sau din contră. Şi aici te intreb EU: cât vor dura beneficiile muncii prestate de tine? Nu te întreb ce vei obţine, deoarece e clar că, şi pentru o perioadă relativ scurtă, ceva ceva tot vei obţine. Măcar un ruj de culoarea ciocolatei.

Dar ceea ce tu nu ştii este faptul că vei rămâne aceeaşi scârbă, aceeaşi mizerie şi acelaşi excrement al societăţii. Şi vei pierde.

Tot EU îţi voi prezenta graficul ascensiunii şi decăderii ego-ului tău.

Întâiul tău scop este să distrugi. Să distrugi orice şi pe oricine îţi stă în cale. Fapt ce mă face să cred că trăieşti într-un întuneric permanent, într-o teamă continuă. Te temi să nu fii sfâşiat de lamele societăţii. Te temi să nu pici fără să fi făcut nici măcar un pas înainte. Aproape că te înţeleg. Aproape că te compătimesc. Dar nu…

… pentru că observ că următoarea oprire pe coordonatele graficului este transpunerea temerilor tale în scopuri înalte, ca de exemplu ascensiunea pe scara profesională. Aproape că reuşeşti. Cu un rânjet diabolic îţi clădeşti mormanul de „cadavre”, îl estetizezi cu suferinţa celor decăzuţi, si începi să urci.

Aici atingi un cu totul alt nivel. Eşti în vârful carierei tale. Ai primit ceea ce ai cerut. Perechea de buci cu adevărat importantă. Doar că apare un impediment. Ele deja au fost şi sunt scăldate de multe alte limbi, la fel de patetice ca şi tine. Şi atunci încerci pentru prima dată sentimentul de panică. Grimasele iau locul rânjetului sardonic. Broboane de sudoare îţi invadează fruntea. Şi din nou te temi. Te temi de faptul că eşti transpus în propriile-ţi victime, de faptul că ai eşuat lamentabil până şi în a fi cel mai bun la capitolul pupincureală.

De aici începe decăderea. Deja ţi-ai atras doza letală de scârbă din partea tuturor şi, cel mai grav, din partea celui al cărui dos era ţinta supremă.

Vei fi tratat exact cum meriţi. Eşti o târâtură, deci vei fi strivit în picioare. Eşti un excrement, deci vei fi privit cu scârbă. Eşti o voma, deci vei fi eliminat fără regret.

Vei fi bătut de soarta în ultimul hal.

Şi nu în ultimul rând de MINE. De mine, care urăsc specia ta din răsputeri. Aş vrea să te pot crucifica pe ruguri spinoase. Să jupoi de pe tine fiecare strat de epidermă. Să te văd sângerând în timp ce îţi crestez rânjetul pe faţă. Să te văd urlând cu lacrimi de sânge când îţi voi înfige în trup câte un ghimpe pentru fiecare om pe care l-ai nenorocit.

Şi cel mai tare mi-aş dori să te văd în genunchi. În faţa mea. Să te târăşti şi să îţi ceri iertare pentru tot ce mi-ai făcut.

Nu, nu te voi ierta. În schimb te voi blestema cu venin şi te voi închide în propria-ţi suferinţă pentru eternitate.

Aş vrea să nu te fi cunoscut niciodată, să nu ajung să am gândurile astea despre tine. Dar din păcate trăiesc în realitate. Şi aici trăieşti şi TU.